Prietenilor care nu pot dormi de grija mea
Se-ntâmplă,cred,ceva care îmi scapă
De câțiva ani,acolo-n Tg. Jiu,
De unde vine,de la ce,nu ştiu,
Da’ mă gândesc că e ceva în apă.
Din an în an,la fel ca Moş Crăciun,
Apare un artist plin de frustrare,
Ce simte-aşa,un fel de constipare,
Legat de ce scriu eu şi de ce spun.
Vreo câțiva ani a fost un domn poet,
Un tip grăsut cu tentă rapidistă,
Cu trup porcin şi o privire tristă,
Cețoasă, pe motiv de diabet.
Ce-a dat cu fundul straşnic de bordură,
Urlând ca o maimuță în călduri,
Că nu-i normal să cânte-atâtea guri
Din folk pe o aceeaşi scriitură.
Şi-a dat exemple multe,fel de fel,
De sute de poeți plini de savoare,
Ce merită ca nația-cântătoare
Să-i cânte,şi-a-nceput,firesc, cu el.
Apoi o chestie de-un metru şi,
Cu înclinații către logoree,
Ce nici nu ştii de poate fi femeie,
Sau e bărbat sau intră la stafii.
S-a apucat să spună cum că nu-i
Nicicum ok să scrii,aşa,grămadă
Cum scrie je, şi-avea un chef de sfadă,
De se umpluse toată de pistrui.
Şi a venit şi festivalul nou.
I s-a trezit deodată bărbăția,
Ce ani de zile-a fost precum piftia
Lui nenea „Suflă-n țeavă”.Aşa un bou.
I-a căşunat şi lui habar n-am ce,
Da’ nici nu sufăr pentru treaba asta,
Probabil nu i-a dat nimic nevasta,
Ori a falsat din nou Canonu-n D.
Că scriu slăbuț şi că degeaba caut
Să par poet,că el e lămurit,
A tot citit şi încă n-a găsit
Vreo poezie de cântat la flaut.
Ba şi mai mult,că treaba-i cu dichis,
Şi rău-i rău,da’ nu aşa,cu spume,
Că tre’ să se ferească-ntreaga lume
De ce-am făcut,de ce-am gândit şi-am scris.
Întâi şi-ntâi am zis că-i doar diliu,
Ori că îi patinează vreo supapă,
Că omul niciodată nu bea apă,
Că e setat pe vinuri şi rachiu.
Şi m-am decis să-l las,să nu-l înjur,
Că e oricum o masturbare tristă,
Dar îi promit solemn: dacă insistă,
Îl prind şi îi vâr flautul în cur.