Ies ceţuri
Ies ceţuri călărind pe nori grăsuni,
Stârnind prin organism istericale,
Dureri prin locuri reumatismale
Şi sinucideri printre cei nebuni.
Ca nişte reci costume de stafii,
Ies din cotloane, speriind drumeţii,
Zbârlite alb în frigul dimineţii
Şi-albite-n păr de zorile de zi.
Par nişte plăsmuiri diavoleşti,
O zeamă alburie ca un lapte,
De parcă ar fi curs în miez de noapte
Toţi lapţii constelaţiilor Peşti.
Se strânge varza-n jurul ei, fricoasă,
Atinsă de răceală în cotoare,
Şi ceaţa, ca un hoţ de drumul mare,
O-nvăluie şi-o-mbracă în mireasă.
Întreaga lume-i plină de condens,
Ascunsă după paturi diafane,
Se îmbulzesc în muritori frisoane
Şi cerul pare un hamam imens.
Până şi ziua, până-atunci mai mare,
Şi-a mai scurtat din ore-n chip bizar,
Iar soarele, ascuns de tot în var,
De plictiseală, nici nu mai apare.
E ceaţă, toamnă, frig… şi e nămol,
Trec nori mânaţi de bruma lui Răpciune,
De parcă ultima glaciaţiune
S-ar fi pornit încoace dinspre pol!