Ah, Doamne al familiei regale,
De ce mă părăseşti ca pe păgâni
Pe mine,prințul proştilor români,
Moştenitorul scaunului moale.
A dat în mine boala DNA,
Şi m-ați văzut,era să mor cu zile,
Plimbându-mă în scaun cu rotile,
Împins de doctor şi nevasta mea.
Am fost mințit de unul din supuşi,
Şi recunosc cinstit că nu am vină,
Că m-am trezit cu vistieria plină
Cu nişte bani de nu ştiu cine-aduşi.
Credeam că e un obicei pe-aici
Să ți se dea cadouri şi omagii,
C-aşa-i aduc stăpânului,iobagii,
Că-i ditai prințul,nu un pulifrici.
Pai regelui i s-a-nchinat poporul
Din prima zi şi liniştit i-au dat
Ici o padure,colo un palat,
Ici un conac,dincolo Pelişorul.
Eu chiar nu merit să primesc nimic,
Primeşte tot ce-i de primit,fosila?
El are-un secol,Dumnezeu cu mila,
Şi nici nu are niciun kinder mic.
M-am sfătuit cu soața mea,cu Lia,
Şi o să scrie ea, că ea vorbeşte
Atât de minunat, că moşteneşte,
Accent tradițional de România.
Şi sper să scap de legi şi tribunale,
Că sunt claustrofob şi-am alergii,
În plus am auzit că-n puşcării
Te molipseşti şi de fisuri anale.
Cer statului român puțin respect,
Nu poți închide-un prinț ca pe-o maimuță,
Reclam la Haga,UE şi Măruță,
Şi daca-i cazul,la Acces Direct.