Poveste cu afgani
Ieşiți din mare uzi şi plini de scoici,
Nişte afgani ce-au părăsit pustia,
Când au văzut că sunt în România,
Au început să urle „keine Deutch”?
Adică nu e loc de-Akbar Alahu,
şi noi atunci la ce să mai venim
La funeraliile lui Vadim?
Pai ne decapitează-Ayatolahu’.
Am învățat germană,rusă,turca,
Şi alte limbi degeaba în deşert,
Ne aşteapt-Alah la patru şi un sfert,
Şi nouă ne-au furat țiganii burkha.
Plângeau,săracii,amărâți şi trişti,
Ziceai că-s manelişti la-nmormântare,
Cam cum plâng suedezii când apare
Vreun film sovietic despre comunişti.
Că ne-au promis cămile şi fecioare,
Şi o viață numai miere şi lăptic,
Când colo-n România nu-i nimic,
Vai mama ei de țară primitoare.
Fecioare canci,doar nişte patachine
Cu celulită şi cu funduri mari,
Ce nu vor dragoste fără dolari,
Şi-au fost acum 5000 de ani virgine.
Când am ieşit precum Neptun din mare,
Ne-au aşteptat jandarmii răi pe mal,
Şi ne-au făcut pe loc proces verbal,
Şi ne-au bătut cu bățul din dotare.
Degeaba-am spus noi că refugiați,
Că imigranți,că să ne ierți,cocoane,
Ne-au dat pe ghibă-o suta de bastoane,
Strigând intruna „Să nu mai furați”.
Şi dă-i tu plâns,da’ ştii cum,de acela
De sufereau şi câinii maidanezi,
De mila-acestor afganistanezi,
Plecați la drum s-o caute pe Angela.