Pădure

 

Pădurea-i cu vestmântul la picioare,

Sfioasă crud în goliciunea ei,

O dezgolire-a ultimei femei,

Spre îniernarea ultimei fecioare.

 

Îşi strânge braţele pe lângă trunchi,

Prin crengi, înfrigurarea se prelinge,

În ochii-scorburi s-a-nnoptat şi ninge

Şi-i tremură ferigile-n genunchi.

 

Şi ameţită ca de-o băutură,

Se lasă-n voia vântului străin,

Zăpezile o-mbată ca un vin,

Lipindu-se ca un sărut pe gură.

 

O moleşeală albă ca un drog

Îi moaie crengi şi frunze şi lumină,

Au înflorit troiene din tulpină,

Ca nişte zâmbete de inorog.

 

S-a dezbrăcat acum, ca prima dată,

Şi lacrimile iernii au strigat,

Iar sarea albă-n crengi a îngheţat

Văzând-o-ntâia oară dezbrăcată.

 

 

de Sorin Poclitaru pe 14 nov. 2012 înBlog • 2 comentarii • Etichete