La vernisaje vin ,în general,
Aceleaşi personaje aristocrate
Ce-apar şi la lansările de carte,
Atâta doar, c-arată mai normal.
Sunt oameni cu pretenții de esteți
Ce-şi iau câte-o figură- inchizitoare,
Şi se încruntă şi se strâmbă tare,
În timp ce-şi plimbă ochii pe pereți.
Se-mpart în câteva subdiviziuni:
O parte au diverse obligații,
Şi au răspuns acestei invitații,
Sperând s-apară la televiziuni.
O altă parte-s criticii de bloc,
Sunt entități cu chef de cârcoteală
Ce par lovite crunt de plictiseală,
Şi-au auzit de un tip mişto:Van Gogh.
Apoi sunt specialiştii în penel,
Atotcunoscătorii în culoare,
Ce ştiu exact orice asemănare
Cu pictori şi artişti de orice fel.
Sunt moşii care au abonament,
Şi care vin ca stolul de lăcuste,
Cu gând cinstit că îşi doresc să guste
Din artă şi din vin ,concomitent.
Artişti absconşi ce vin să se-ntărâte,
Zâmbind superior la exponate,
Ce zgomotos susțin că-s minunate,
Şi-n sinea lor se jură că-s urâte.
Şi evident ,admiratori ,colege,
Un nene ziarist găsit de soacră,
Ce scrie-ntr-un carnet cu o mutră acră,
Notițe ce doar el le înțelege.
Iar bietu’ artist ,convins de arta lui,
Şi ferm convins că-i unic pe planetă,
Se-nvârte printre ei ca o flaşnetă,
Şi trist ca un copil al nimănui.
E obosit şi stă să se desfacă,
Şi abia mai poate în picioare sta,
Şi jură că în veci aşa ceva
Cu siguranță nu o să mai facă.