Descopăr mai mereu
Descopăr mai mereu câte-un poet
Ce-şi moaie pana până la prăsele
În alţi poeţi, cu nume mult mai grele,
Întru vreo imitaţie de sonet.
Şi jură ca prea vechiul căţelus,
Ţinându-se de inimă c-o labă,
Că n-a furat vreun vers sau vreo silabă,
Nici personal şi nici prin interpuşi.
Că e ştiut că marile idei
Se-ntâmplă să clocească şi altora,
Că dicţionarul e al tuturora
Şi poţi lua din el exact ce vrei.
Ba chiar încearcă foarte insistent
Să îmi explice că el nu citeşte,
Că pur şi simplu se mai nimereşte
Şi să evit să îl mai fac atent.
Şi, foarte indignat de întâmplare,
Se plânge în tot mediul virtual
Că toată lumea-l ia de papagal
Sau, şi mai rău, chiar de ciocănitoare.
Îl bat pe spate, înţelegători,
Cohorte-ntregi de fani ce-i ţin isonul
Şi-i gâdilă în mod plăcut… colonul,
Cu limbile de-atoateştiutori.
E wow, e genial sau e fantastic,
Îşi dau pupici şi inimi din belşug,
Emoticoane cu un tuns chilug
Ce râde într-un mod extrem de plastic.
Şi-ajung să mă întreb ce grijă am
De nu las omul gloria să-şi guste,
Când fanii năvălesc pe el lăcuste?!
… De astăzi, nu mai spun o vorbă, neam!