De-ale transportului in comun
Într-un tramvai bătrân din Bucureşti,
O întâmplare înspăimântătoare:
Două dihănii conlocuitoare,
Şi-au luat câteva palme româneşti.
Cum ar veni,în vorbele locale,
Doi călători cu gusturi spre Salam,
Au fost umflați din locul de la geam,
De critici ai mişcării muzicale.
Au cârâit balaurii urât,
Şi au făcut ca duhurile toate
Când i-a lovit acea calamitate,
Ce le-a vârât manelele pe gât.
Şi-au înjurat de doamna mă-sa moartă,
Şi au promis jihaduri de stabor,
Urlând s-arate, totuşi, tuturor
Ce-nseamnă suferința pentru artă.
Unii s-au bucurat la auzite,
Şi-au râs pe înfundate de garoi,
Zicând c-aşa le trebe la gherțoi,
Dacă ascultă melodii tâmpite.
Că orişicum toți romii-s nesimțiți,
Şi merită corecții punitive,
Că slavă Domnului,doar sunt motive,
Nu le enumerăm acuma ,ca le ştiti.
Alții,în care spiritul dreptății
Se mişcă viu precum un vibrator,
Spun că a fost ceva îngrozitor,
Un atentat la mama libertății.
Şi nu-i posibil să mai tolerăm
Manifestări de violență crasă,
Că noi avem cei şapte ani de-acasă,
Pe care nu se cade să-i uităm.
Că nu poți chiar aşa să dai în rrom,
Şi să îl spurci cum ți-a venit la gură,
Că şi țiganul,chiar de te înjură,
Chiar de nu pare, e şi dânsul om.
Eu, ca un tip ce ştiu cum să mă port
În situații de-astea divergente,
Le-aş lua la bătăuşi abonamente
Pe toate mijloacele de transport.
Poate aşa, cu câte o bătută,
Băgăm bun simțul înapoi la loc,
Şi-i învățăm respectul reciproc,
C-am auzit, că uneori, ajută.