Cum dă căldura peste societate,
Apare-o lene care dă fiori,
Se umplu străzile de călători
Ce cară jumătăţi de case-n spate.
Ca nişte melci târându-se grotesc,
Îşi duc conservele ca pe trofee,
Câte-un bărbat, şi-n spate, o femeie
Sau combinaţii… cum se nimeresc.
Privesc în gol cu îndărătnicie,
Nişte Sisifi ai corturilor mari,
Cu spatele curbat ca la măgari,
Zoresc să vadă-ntreaga Românie.
La câte-un colţ de stradă mai umbros,
Se-opresc să-şi ostoiască marea sete,
Stând sprijiniţi de câte un perete
Şi ne-ndrăznind vreo clipă să stea jos.
Se miră zgomotos de peisaje,
De vreun muzeu închis şi prăfuit
Şi pleacă-apoi cu pasul obosit,
Ca nişte mergătoare portbagaje.
E contratimp pârdalnicul demers,
De parcă mii de draci venind în urmă
Ar alunga a oamenilor turmă,
Gonindu-i prin imensul univers.
O lună, când e marele cuptor,
Apoi se trag cu toţii către case,
Cu bucurii şi oboseală-n oase
Şi în instinctul de cotropitor.
Eu sincer cred că unicul remediu
Pentru-a scăpa de valul de străini
Ar fi să pleci de-acasă la vecini,
Cum ar veni, să-ţi iei şi tu concediu.