Epistola intaia catre burtosi
Când burta se măreşte colosală,
Şi simți hipertensiunea mişunând,
Atunci în intelect apare-un gând,
,,E vremea să ne apucăm de sală”.
De obicei îți ia cam două luni
De amânări şi căutat motive,
Precum şi de-ncercări alternative,
Cu clasicele:,,Mă apuc de luni”.
Apoi,deodată,ca un posedat
Fără să ai idee ce te-apucă,
Te pune han-tătarul să te-aducă
Prietenii,la locul blestemat.
La primul ochi nimic nu prevesteşte
Ce ghiavoli fac prin acel loc dezmăț,
Vezi ici şi ‘colo nişte greutăți,
Precum şi-un omuleț care-ți zâmbeşte.
De-ai crede că e însuşi Moş Crăciun,
,,Dar bine ai venit,poftim în casă,
Să-ți cântărim făptura grațiosă,
Şi să-i prescriem ce avem mai bun.”
Acela e momentul când,amici,
Eşti bun pierdut de-ntreaga omenire,
Că până să apuci să-ți vii în fire,
Ai ganterele-n mâini şi le ridici.
Îți ies pe rând plămânii şi rărunchii,
Iar splina se măreste elocvent,
Respiri ca un magar cărând ciment,
Şi-ți tremură bilateral genunchii.
Simți fiecare pizza cum o scoți,
Cum smulgi din burtă câte-o calorie,
Iar transpirația îți curge din chelie,
Pe spate şi se-opreşte în chiloți.
E loc deschis,n-ai unde te ascunde,
Că imediat auzi un glas divin,
,,Hai,încă două,hai că poți,Sorin,
Ți-au mai rămas numai vreo cinci secunde”.
Da’ lucru’ naibii sau al naibii ceas,
Ori sunt secundele cam lungi, ori poate,
Sunt nişte ore bine camuflate,
Că alea cinci secunde-ți ies pe nas.
Mă rog,la urmă,când eşti destrămat,
Ca un cățel călcat de-o basculantă,
Urmează altă parte-interesantă,
A doua zi când te ridici din pat.
Nu poți mişca nimica din dotare,
Ai cuie peste tot de parcă ai fi
Tăiat cu un cuțit fâşii-făşii,
Şi simți, ce-nseamnă-ntradevăr,,mă doare”.
Deci credeți-mă,dragilor ,,pufoşi”,
Nimic pe lume,jur,nu se compară
Cu ,,minunata”febră musculară,
Ea este iadul pentru pofticioşi.
Aceasta e epistola ce-o scriu,
Să vă învăț,mâncăilor,de bine,
Mâncați puțin să n-ajungeți ca mine,
Vă pupă Poclitaru.Încă viu.