De ziua Luceafarului

De ziua Luceafărului

Prilej pentru o seamă să plângă cu suspine,

În hohote, sughiţuri, să plângă fără rost,

Cu vorbe găunoase şi folosite prost

Şi epitete care de care mai cretine.

Bieţi slujitori pe-altarul prostiei literare,

Ce scriu despre Luceafăr ca despre Dumnezeu,

Îşi scot vechi dicţionare dintr-un străvechi muzeu

Şi-apoi elucubrează prostii sforăitoare.

Încearcă pe-ntrecute să pară trişti deodată,

Să-şi smulgă părul aspru din capul personal,

Bocesc fără oprire poetul naţional

Şi moartea lui atâta de tragic întâmplată.

Sunt terminaţi de jale şi au o faţă acră,

De parcă toată lumea deodată le-a murit,

Fac bălţi din lacrimi curse din nasul înroşit

Şi plâng cu disperare ca după mama soacră.

Pe mulţi, dacă, eu nu ştiu, vai, Doamne!, din greşeală

Se-apucă să-i întrebe, vreun om, despre poet,

Fac feţe lungi şi triste de bivol get-beget

Şi nu ştiu ce-a scris ăla nici chiar la nimereală.

E, cum s-ar spune, ,,trendy” sau popular, ,,la modă”

Să urle-n tine astăzi fiorul patriot,

Că altfel ăia culţii te cred un idiot

Ce n-a-nvăţat, săracul, nici să-nţeleagă-o odă.

Mai daţi-mi pace, frate, cu falsitatea, basta!

Mă-mbolnăvesc cu nervii văzându-i pe acei

Ce cred că geniul sacru i-atinge şi pe ei

Doar fiindcă stau pe facebook bocind în ziua asta.