Întotdeauna, folkul, într-un bar,
Se desfăşoară tipic româneşte,
În aburii de mici şi borş de peşte
Sau, după caz, creveţi şi caviar…
Pe scenă – de-obicei improvizată – ,
Un mixer jerpelit ca de război
Şi două microfoane-aproape noi,
Ce fac microfonie deodată.
Un biet stativ de note temător,
Efecte, boxe, cabluri de chitară,
Un scaun în poziţie precară
Şi-n vârful lui – un biet cantautor.
În sală, public mult sau mai puţin,
Eterogen cum e normal să fie,
O parte, iubitori de poezie,
Iar alta, parte, iubitori de vin…
Se cântă şi se-aplaudă frăţeşte,
Se strigă bis şi bravo uneori,
E cald şi se transpiră subţiori
Şi-un fum adânc tot aeru-îmbâcseşte.
În toată-această treabă culturală,
Ivit ca din străfunduri de-antracit,
Apare el, mamutul troglodit,
Cum vă spuneam, prietenul din sală…
Obligatoriu beat ca un topor
Şi plin de glume – toate răsuflate –
Îşi ia acea tâmpită libertate
Ce-n mod normal te-ar duce la omor…
Ori rage, ori comandă cu tărie
Vreun cântec vechi uitat, de prin război,
Şi behăie ca un măgar de soi
Refrene cu bucăţi de-anatomie.
Se bâţâie pe scaun şi se-agită
Şi cheamă chelnerii cu glas tăios,
Îşi scapă angaralele pe jos
Şi când nu cântă, sigur ne recită!
E cel ce plânge ca un retardat
Exact când toată lumea stă şi-ascultă,
Şi, supărat pe patria incultă,
Sfidând tăcerea, urlă: am plecat!!
Prietenul acesta-i nelipsit
De peste tot pe unde sunt concerte…
Şi rog pe ăia pudici să mă ierte,
Da’ mori în chinuri, fraier obosit!