Iliuta, dragul de el
Ilie, creatură minunată,
Ai dat-o iar cu mucii de pământ,
Nu mă mai cheamă nimeni, pe cuvânt,
La nici un fel de party, niciodată.
Ce fain ar fi să stau într-un deșert,
Aș crește scorpioni, poate țestoase,
M-aș bucura de zilele frumoase
Și-aș sta la soare ca un ou la fiert.
Mi-aș cumpăra cămile și asini
Pentru plimbări prin cactușii ce-nțeapă
Și dacă mi s-ar face dor de apă,
Aș cumpăra-o de la beduini.
Aș fi bronzat prin locuri tăinuite,
Unde nu intră raza de-obicei,
Ci numai limba criticilor mei,
Că ei au limbile mai ascuțite.
Pe-acolo știu precis că plouă greu
Și-atunci când plouă-i mare bucurie,
Îți dai tu seama, prietene Ilie,
Că m-ar privi, ciuhapii, ca pe-un zeu?
Aș sta la cald, într-un măreț sictir,
Fără să-mi mișc nimica din dotare,
Nici mâini, nici pleoape, nici măcar picioare,
Fiindu-mi lene chiar să și transpir.
De ce să nu stau eu în budigăi,
Cu burta revărsată a cascadă,
Într-un hamac, prăjindu-mă la noadă,
Plin de nisip, ca la Amara Băi?
Mi s-a acrit, măi sfântule, „di tăti”,
De ploaie și-amiciția cu tine,
De aia cred că ne-ar fi mult mai bine
Să te trimit, frumos, în aia-a mă-tii.
Mă duc la musulmani, la asiatici,
La indieni, la negrii buruburu,
Mi s-a murat, de-atâta ploaie, curu’,
Spre disperarea nervilor sciatici.