Despre pescari
În lumea asta totu-i în zadar,
Și fără gust, e practic o eroare,
De nu devii un obsedat pe care
Să-l denumească oamenii, pescar.
Pescarul e un fel de om, da’ nu-i,
Cel mai corect ar fi: e-o vietate
Ce trage-ale părinților păcate
Sau Dumnezeu mai știe pe-ale cui.
Pescarul nu există-n dicționar,
El nu apare că-i vreo meserie,
În dreptul lui e spațiu gol sau scrie
Să-l ieie mama naibii, e pescar!
El poate sta o oră nemișcat,
Cu ochii ficși parc-ar vedea pe dracul,
Sperând că vine să-i înhațe acul,
Vreun orișice cu poftă de mâncat.
Spun ranchiunoșii răi despre pescari
Că mint despre mărimi și greutate.
Greșit. Întotdeauna au dreptate,
Doar centimetrii lor sunt mult mai mari.
Ei pot să rabde, liniștiți, de sete,
O zi întreagă până la apus
Și unul nu s-ar da acasă dus,
Fără să pună mâna pe-un oblete.
Ei pot vorbi, un veac, despre monturi,
Despre nailoane, care se-mbârligă
Și au orgasm văzând o mămăligă,
Un vierme-o râmă și-alte târâturi.
Cu ei se-ntâmplă un ceva ciudat,
O chestie, cum naiba se brodește,
Mereu, la dracu, cel mai mare pește
E cel pe care tocmai l-au scăpat.
Dacă e soare, ies la pescuit,
Când plouă, nici atunci nu stau în casă
Și dacă-i iarna cea mai friguroasă
Se duc la copcă, așa am auzit.
Dacă într-o mulțime de străini
Sunt doi pescari, se recunosc pe dată
Și-i vezi că-și spun pe loc o gogonată
De parc-ar fi de-un cincinal, vecini.
Pescarul e mereu un norocos,
Și-aduce-acasă o captură care
E proaspătă și cu atât mai mare
Cu cât mai mică-i coada la Selgros.