De-ale poetilor care recita in spectacole
Eu,cel mai mult iubesc momentu-n care
Te urci pe scenă plin de apetit,
Şi observi cum unii-atuncea şi-au găsit
Să îi apuce pofta de plimbare.
Începe unul care,aplecat,
Îşi părăseşte fără milă locul,
Sperând cumva că va avea norocul
De-a trece absolut neobservat.
Ei,evident că locul lui era
În capătul îndepărtat de uşă,
După vreo cinci copii şi o mătuşă,
Ajunşi din întâmplare-acolo-şa.
Atunci şi ei gândesc că-i oportun
Să iasă şi să meargă pân’ la baie,
Că ăla e momentul când îi taie
Urmările mâncării din ajun.
Şi după ei,vreo câțiva fumători
Găsesc prilejul pentru ceva drumuri,
S-apuce-a inhala vreo două fumuri,
Că n-au ei poftă de recitatori.
Se mai ridic-apoi şi nişte fani
De-ai celui care-a fost ca să presteze
‘Naintea ta,şi vor să se pozeze
Cu-acel artist, că de-aia au dat bani.
Mai pleacă nişte unii ce-au greşit,
Şi au venit, crezând că sunt manele,
Precum şi doi ce-au căpătat sechele,
Că n-au prea înțeles ce-au auzit.
Un organizator preocupat,
Vorbind la telefon cu nişte fete,
Şi un bețiv decis să se îmbete,
Pe care alt bețiv l-adus şi l-a uitat.
Eventual mai pleacă nişte fufe,
Hlizindu-se ca broasca la carbid,
Şi sunetiştii care se decid
Că le mai trebuie câteva mufe.
Şi când te uiți prin sală te-nspăimânți
De goliştea în urma lor rămasă,
Şi-atunci îți iei o mutră fioroasă,
Şi te gândeşti că tre’ să-nveți să cânți.